|
Introducere |
Pentru multe dintre victimele brutalitatii regimului comunist din
Romania, eforturile depuse de autoritati in cadrul procesului de
restituire au reprezentat mai degraba o “smecherie” decat un efort onest
in scopul de a face dreptate. Zeci de mii de victime ale comunismului au
asteptat in zadar timp de opt ani sau chiar mai mult, pentru ca dosarele
lor de restituire sa fie solutionate, fara a putea obtine macar
informatii cu privire la stadiul acestor dosare, in timp ce alte mii de
asemenea victime, ca urmare a varstei inaintate, au intrat in mormant
fara a vedea facandu-se dreptatea mult asteptata. Dupa douazeci de ani
de la caderea comunismului, si dupa opt ani de la implementarea a ceea
ce ar fi trebuit sa reprezinte modelul de restituire in Europa Centrala
si de Est, procesul de restituire in Romania este impotmolit in
indolenta, insolenta si obedienta fata de interese politice, in loc sa
reprezinte un angajament in fata dreptatii si a suprematiei legii.
De-a lungul anilor, am redactat articole analizand in profunzime legea
speciala in materia restituirilor din Romania, si anume Legea nr.10/2001
(“Legea 10”), modificarile aduse acesteia, precum si regulamentele de
punere in aplicare (vezi Arhiva The Romanian Digest™ la www.hr.ro.) Desi,
din anul 2001, autoritatile romane au reusit in mod laudabil sa
solutioneze in mod favorabil cererile de restituire a mii de persoane,
prezentul articol aduce in discutie realitatea crunta cu care se
confrunta in prezent o suta de mii de victime ale comunismului, care
inca nu cunosc cand si daca li se va face vreodata dreptate de catre un
stat ale carui autoritati par fie ca nu sunt suficient de competente,
fie ca nu doresc sa remedieze injustitia trecutului. |
|
[ Up
to Contents ] |
|
Procesul de restituire in practica |
Este inacceptabil din punct de vedere moral ca jumatate dintre victimele
comunismului sa primeasca decizii favorabile in procesul de restituire,
in timp ce cealalta jumatate sa primeasca doar tacere, indecizie si
obraznicie din partea autoritatilor. Dar acesta este stadiul procesului
de restituire din Romania, asa cum a fost acesta descris intr-un raport
recent elaborat de Societatea Academica Romana (“SAR”), intitulat
“Restituirea proprietatii: De ce a iesit asa prost in Romania?”, in
cadrul caruia SAR caracterizeaza procesul de restituire drept insensibil,
confuz si abuziv. Cu siguranta, ar fi gresit sa nu admitem faptul ca mii
de solicitanti au obtinut solutii favorabile de restituire din partea
statului roman – fie ca urmare a eforturilor lor neobosite, fie pentru
ca au avut norocul ca cererile lor sa fi fost solutionate in localitati
care au actionat prompt si in temeiul legii. Chiar si unii solicitanti
ce au depus notificari in ceea ce reprezinta gaura neagra a
restituirilor, adica in Bucuresti, au reusit sa obtina solutii
favorabile, desi de prea multe ori ca rezultat al unor litigii
prelungite. Dar prezentul articol se concentreaza pe miile de
solicitanti pierduti in pragul iadului – acolo unde, pentru eternitate
parca, asteapta in zadar raspunsurile autoritatilor romane la cererile
lor.
Iata modul in care procesul de restituire ar trebui sa functioneze.
Notificarile sunt depuse la nivelul administratiei locale in cadrul
comisiilor special create in acest sens. Dupa completarea dosarului cu
documentele necesare, comisia emite o decizie, fie de aprobare a
restituirii in natura sau prin echivalent, fie de respingere, fie de
redirectionare a dosarului catre institutia competenta. In cazul in care
comisia decide restuituirea prin echivalent, decizia, insotita de
documentatia in baza careia ea a fost emisa, este transmisa catrre
Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor din cadrul Autoritatii
Nationale privind Restituirea Proprietatilore (“ANRP”) care, la randul
sau, verifica legalitatea respingerii cererii de restituire in natura.
In cazul in care Comisia Centrala decide ca restituirea in natura nu mai
este posibila, atunci intregul dosar este transmis catre un evaluator
independent, care pregateste raportul de evaluare prin care stabileste
cuantumul despagubirilor ce vor fi acordate solicitantului.
Potrivit ultimului raport de activitate al ANRP, numarul total al
cererilor de restituire depuse la nivelul intregii tari este de
aproximativ 202.000, iar decizii au fost emise in aproape 103.000 de
dosare, fie de aprobare, de respingere sau redirectionare a dosarului
catre institutia competenta. Potrivit Raportului SAR, din totalul
cererilor de restituire ce au fost solutionate pe deplin la nivelul
intregii tari, aproape 63.000 au primit decizii favorabile la nivel
local, apropae 1.700 la nivel central, adica la nivelul ministerelor si
al Autoritatii pentru Valorificarea Activelor Statului (“AVAS”), si
aproximativ 15.000 de dosare au fost evaluate deplin de ANRP. Pe baza
acestor date, chiar mentinand nivelul actual de eficienta al
autoritatilor, procesul de restituire va mai dura cel putin opt ani, dat
fiind faptul ca multe dintre deciziile deja emise nu sunt definitive.
Insa aceasta cifra nu ia in considerare progresul extrem de lent
inregistrat la nivel local, unde acest proces nu va putea fi finalizat
pentru inca alti douazecisipatru de ani – adica un timp suficient de
indelungat in care toti cei care au solicitat restituirea proprietatilor
lor confiscate isi vor fi gasit deja sfarsitul. In ultimii ani, noile
reglementari sau amendamentele aduse la cele existente de catre
legislativul roman au condus la acordarea unor drepturi suprapuse
fostilor proprietari si chiriasilor actuali, care au beneficiat in mod
constant mai mult de protectia statului roman decat victimele de la care
au fost furate de fapt acele proprietati in care locuiesc actualii
chiriasi. Aceasta situatie a condus la si mai multa indecizie si in
consecinta la mai multe amanari in procesul de acordare a restituirilor
fie in natura, fie prin echivalent.
Situatia la nivel local
Desi procedura de solutionare a unei notificari de restituire, de la
data depunerii sale, pana la data emiterii unei decizii, pare simpla, in
practica o asemenea procedura s-a dovedit a fi un proces de lunga durata
si greoi. Perioada de timp necesara pentru comisia din cadrul
autoritatii locale pentru a emite o decizie difera de la un judet la
altul, in functie de volumul de dosare si de asemenea de numarul
personalului implicat in rezolvarea acestor chestiuni. Astfel, de blamat
pentru faptul ca dureaza chiar si cativa ani pana cand solicitantul
primeste o decizie de solutionare a notificarii sale de restituire este
un sistem care pur si simplu nu aloca suficiente resurse acestui proces.
Deoarece implementarea prevederilor legale in vigoare trebuie sa ia in
considerare atat de multi factori institutionali locali, procesul de
restituire la nivel local nu are un profil unitar in tara, asa cum se
mentioneaza in raportul SAR. Exista judete in Romania unde numarul de
cereri de restituire este redus, iar procentul cazurilor pentru care au
fost emise decizii pana in prezent este ridicat – peste 90% in Alba
Iulia, potrivit raportului SAR. Dar exista si alte judete mici unde,
chiar daca numarul cererilor de restituire este redus, numarul cazurilor
pentru care au fost emise decizii este de asemenea redus, cum este, de
exemplu, Calarasi. De fapt, exista si judete mari cu o rata de
solutionare a cererilor de restituire incredibil de redusa, cum ar fi
Constanta si Iasi si, mai cunoscut ca orice alt oras, Bucuresti. Din
pacate, procentul redus de solutionare a dosarelor de retituire
carcaterizeaza situatia din aproape intreaga tara.
De blamat pentru aceasta situatie sunt organizarea ingrozitoare din cele
mai multe municipii, ineficienta personalului sau lipsa unui personal
adecvat, o comunicare neadecvata si neclara fata de solicitanti,
opacitatea si lipsa de transparenta a acestui proces si, suficient de
des, reaua-vointa a celor responsabili tocmai cu solutionarea cererilor
de restituire. In mod mai mult decat evident, absenta datelor limita
pentru completarea dosarelor, lipsa sanctiunilor in caz de intarziere in
solutionare sau lipsa raspunsurilor la cererile de restituire
incurajeaza performanta slaba a statului roman si a autoritatilor
responsabile cu solutionarea cererilor de restituire. In plus, unele
judete pur si simplu ignora cererile de informatii ale aplicantilor, in
ciuda faptului ca au obligatia de a furniza raspunsuri la asemenea
cereri in temeiul Legii nr.544/2001 privind liberul acces la
informatiile de interes public. Fara dubiu, unele raspunsuri la cererile
de restituire se incurca si depind de interese locale influentate de
cresterea din ultimii ani a valorii proprietatilor imobiliare. Putem
considera ca interesul generat la nivel local pentru anumite imobile a
condus la presiuni privind intarzierea luarii unor decizii sau chiar
anularea unr cereri de restituire de altfel legitime, pentru cele mai
nefondate motive.
Situatia abominabila din Bucuresti
In acest tablou caracterizat prin performanta scazuta, Bucurestiul
detine un loc special, din pacate in sens negativ. Desi inregistreaza
numarul cel mai ridicat de cereri de restituire, aproape 21% la
sfarsitul anului 2007, si anume 42.430 de dosare, asa cum se mentioneaza
pe pagina de internet a Primariei Municipiului Bucuresti, numai 11.259
de cereri au primit decizii pana in prezent. A durat opt ani pana cand a
fost solutionat doar un sfert din cererile inregistrate de primaria
Bucuresti. La un asemenea randament, Bucurestiul nu va finaliza
solutionarea cererilor de restituire pana in anul 2033!
Primarul Municipiului Bucuresti este dl. Sorin Oprescu, un om considerat
decent si de buna-credinta. Daca o asemenea evaluare este corecta,
trebuie sa ne asteptam, din partea lui, la o reorganizare imediata,
rasunatoare si lipsita de compromisuri a departamentului de restituiri
din primaria Bucuresti, care sa mareasca numarul personalului implicat
si care sa creeze un sistem mult mai eficient de comunicare astfel incat
sa rezolve in mod deplin si adecvat cererile de restituire ale
victimelor comunismultui. Daca situatia extrem de dificila a acestor
victime nu a reprezentat un motiv suficient pentru a grabi solutionarea
acestui proces in Bucuresti, ce l-ar putea determina pe primar sa
actioneze poate fi constientizarea faptului ca un esec in acest sens
poate avea ca rezultat o avalansa de litigii suplimentare impotriva
primariei, care va genera costuri mult mai mari decat costurile necesare
pentru functionarea unei administratii de restituire eficiente.
In timp ce Primaria Municipiului Bucuresti este competenta sa
solutioneze cererile de restituire in baza Legii 10, primariile de
sector sunt cele competente sa coordoneze procesul de restituire in
temeiul Legii nr.18/1991 privind fondul funciar. Aceatsa conduce deseori
la suprapunerea a doua procese de restituire cu privire poate la aceeasi
unica proprietate – o situatie complet disfunctionala care amana de fapt
emiterea deciziilor de restituire.
Inaintea ultimelor alegeri locale in care primarul Oprescu a iesit
invingator, numarul cererilor de restituire solutionate in Bucuresti
crescuse. Totusi, de la alegerea lui Oprescu, rata de solutionare a
cererilor de restituire merge din nou cu viteza melcului. Aceste
deficiente institutionale la nivelul primariei Bucuresti au condus deja
la introducerea unui numar de aproape 30.000 de actiuni in instanta. O
asemenea situatie ar trebui sa convinga aproape pe oricine ca in
realitate este vorba despre o adevarata criza absurda care solicita
adoptarea unei solutii rapide.
Situatia la nivel central
Situatia este si mai rea la nivel central, desi numarul cel mai mare de
cereri de restituire a fost inregistrat la nivelul administratiei
locale. Potrivit raportului SAR, trei sferturi din cererile depuse la
nivel central au fost inregistrate la trei institutii, care intamplator
detin si cea mai ridicata rata de cazuri nerezolvate: Autoritatea pentru
Valorificarea Activelor Statului (“AVAS”) cu un numar total de peste 60%
din cazuri, dintre care 67% au ramas nerezolvate; Ministerul
Agriculturii, tot cu 67% de dosare nerezolvate; si Ministerul Economiei
si Finantelor, cu 52% din cazurile sale nesolutionate.
De la data intrarii in vigoare a Legii nr.247/2005, ANRP a devenit
competenta sa efectueze evluarea proprietatilor in dosarele in care a
fost decisa restituirea prin echivalent (in locul restituirii in natura).
O asemenea evaluare este efectuata de evaluatori imobiliari independenti,
pe baza unor standarde internationale de evaluare. Desi se presupunea ca
acest sistem va pune capat atat intarzierilor nejustificate, cat si
interferentelor intereselor locale in rezolvarea cererilor de restituire
la nivel local, in practica, nici acest sistem nu functioneaza prea bine.
ANRP este extrem de inceata in solutionarea cererilor de restituire.
Deseori, este din cauza lipsei documentelor sau lipsei informatiilor din
aceste dosare, ca urmare a lipsei informatiilor cadastrale si arhivelor
privind imobilele respective. Alte plangeri au fost formulate in
legatura cu o comunicare neadecvata si deficitara a ANRP cu aplicantii,
cu privire la stadiul solutionarii dosarelor acestora. Nu este de
inteles, si cu atat mai putin justificabil, de ce aplicantii trebuie sa
astepte ani intregi pana sa primeasca un raspuns in legatura cu stadiul
documentelor din dosarele lor, si aceasta in ciuda cererilor lor
repetate de informatii. Mai mult, cei mai multi aplicanti se plang de
asemenea si in legatura cu metoda netransparenta de evaluare a
proprietatilor lor confiscate, si aceasta intrucat, chiar daca primesc o
decizie ce mentioneaza cuantumul despagubirilor, ei nu sunt informati cu
privire la metodele utilizate in scopul determinarii unui asemenea
cuantum si, in consecinta, este foarte dificil pentru ei sa conteste
validitatrea metodei de evaluare utilizate.
Chiar si dupa emiterea titlului de despagubire, posibilitatea de a
obtine actiuni in Fondul Proprietatea este inca indepartata. Intrarea in
vigoare a Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr. 81/2007 a parut sa
reprezinte un pas inainte in procesul de restituire, prin acordarea
catre solicitanti a dreptului de a opta intre despagubiri in numerar,
pana la o limita de pana la 500.000 RON, sau in actiuni in Fondul
Proprietatea. Dar, din informatiile postate pe pagina de internet a ANRP,
plata efectiva a despagubirilor in numerar este extrem de inceata, pana
in prezent doar 2.826 de cereri fiind solutionate in acest sens, dintr-un
total de 8.266 de cereri de despagubiri in numerar pentru anii
2007-2008. Intr-adevar, sumele necesare pentru plata despagubirilor in
numerar sunt extrem de semnificative, intrucat proprietatile sunt
evaluate, de la intrarea in vigoare a Legii 247/2005, la valoarea lor de
piata, ceea ce face imposibila o previziune cu privire la data la care
plata tuturor despagubirilor in numerar va putea fi efectuata. In mod
similar, este inca incert cand Fondul Proprietatea va fi listat la Bursa
de Valori Bucuresti, devenind astfel un mijloc eficient pentru
detinatorii de actiuni de a obtine beneficii pe o piata reglementata.
Intr-adevar, la acest moment, selectia administratorului Fondului
Proprietatea este inca in curs de efectuare si, desi candidatii
potentiali si-au depus ofertele, este inca incert cand un asemenea
proces va fi efectiv finalizat.
Potentiale remedii in instanta
O actiune in fata instantei de judecata reprezinta ultimul remediu pe
care un fost proprietar al unei proprietati confiscate il detine pentru
a obtine dreptate. In cazul in care este respinsa cererea de restituire
in natura sau in cazul in care decizia de restituire prin echivalent
stabileste un cuantum nesatisfacator de despagubiri, solicitantii pot
introduce actiune in justitie, pentru a solicita recunoasterea
drepturilor lor de catre puterea judecatoreasca, intr-un stat in care
puterea administrativa i-a dezamagit deja. In plus, multe actiuni au
fost introduse in instanta in baza prevederilor dreptului civil, de
persoane care nu isi puteau intemeia actiunile pe prevederile Legii 10.
In consecinta, in ultimii ani au fost introduse in instante mii de
cereri, dar deciziile instantelor in materia restituirilor s-au
caracterizat prin discrepante mari. Asemenea decizii chiar adverse emise
de instante din judete distincte au condus la critici internationale cu
privire la sistemul de justitie din Romania. In acest context, Inalta
Curte de Csaartie si Justitie (“ICCJ”) a unificat practica instantelor
romane in baza deciziei nr. XX din 19 martie 2007. Inainte de aceasta
decizie, practica instantelor romane era divergenta in legatura cu
cererile introduse impotriva refuzului nejustificat al autoritatilor
competente de a da raspuns unei cereri de restituire in termenul de 60
de zile stabilit de Legea 10. In prezent, in cazul in care aplicantii se
confrunta cu lipsa nejustificata de raspuns din partea autoritatilor
competente, ei pot introduce actiuni in instanta. Aceasta va conduce mai
mult ca sigur la un numar mai mare de actiuni introduse in instanta in
viitorul apropiat, de personae care au obosit sa tot astepte ca
autoritatile competente sa actioneze.
O alta problema a practicii neunitare a instantelor din Romania a privit
admisibilitatea actiunilor in instanta pe temeiul prevederilor codului
civil, actiuni introduse dupa intrarea in vigoare a Legii 10. ICCJ a
decis, prin decizia nr.33 din 9 iunie 2008 ca, in pricipiu, persoanele
ale caror situatii sunt reglementate de Legea 10 vor trebui sa introduca
actiuni in instanta numai in baza prevederilor acestei legi si nu in
baza prevederilor legii civile. Mai mult, persoanele care au introdus
deja actiuni in baza procedurii stabilite prin Legea 10 nu pot introduce
o cerere suplimentara in materia restituirii in temeiul legii civile, in
baza principiului electa una via. Aceasta va putea conduce in viitor la
un numar crescut de plangeri in fata Curtii Europene a Drepturilor
Omului, introduse de cei carora nu li se mai permite sa-si bazeze
actiunile in instanta in materia restituirii pe prevederile legislatiei
civile.
Cele doua decizii ale ICCJ mentionate mai sus au un rol extrem de
important in unificarea practicii instantelor romane cu privire la
dosarele de restituire. Totusi, in ciuda acestor modificari
semnificative, este inca posibila emiterea unor solutii contradictorii
de catre instantele romane. |
|
[ Up
to Contents ] |
|
Concluzie |
 Dupa
aproape douazeci de ani de la caderea comunismului in Romania, foarte
multe dintre victimele acestui regim asteapta inca sa li se faca
dreptate. In maniera in care statul roman solutioneaza cererile de
restituire, un asemenea proces nu va putea fi finalizat pentru inca
douazeci si cinci de ani, adica aproape patruzeci si cinci de ani de la
caderea regimului Ceausescu. O asemenea situatie reprezinta o rusine
nationala. Autoritatile locale si nationale trebuie sa caute mijloace
imediate pentru accelerarea procesului de restituire si sa conduca
astfel la obtinerea de rezultate concrete de catre persoanele care au
suferit deja atat de mult din partea regimului comunist din trecut.
Daca autoritatile centrale sau locale nu doresc ori sunt prea
incompetente pentru a accelera solutionarea corecta a procesului de
restituire, atunci raspunsurile vor trebui identificate in fata
instantelor romane, a Curtii Europene a Drepturilor Omului si, posibil,
chiar in fata instantelor arbitrale stabilite in baza tratatelor
bilaterale de investitii la care Romania este parte. Aceasta ultima
optiune poate fi exercitata de diverse asociatii ce reprezinta
solicitanti, astfel incat mai multe persoane, care nu isi pot permite sa
utilizeze procedura arbitrala din fata Centrului International de
Rezolvare a Disputelor din Washington, D.C., isi pot uni fortele intr-o
actiune comuna.
Cel mai urat este insa faptul ca eforturile depuse totusi de
autoritatile romane cu privire la procesul de restituire nu ar trebui
blocat intr-o maniera atat de jalnica. Un efort de altfel maret si nobil
este distrus de incompetenta, indolenta si interese politice – si niciun
lider politic roman nu pare sa doreasca sa corecteze totusi acest haos
ce a ajuns sa caracterizeze procesul de restituire, inainte ca toata
aceasta situatie sa produca o adevarata explozie |
|
[ Up
to Contents ] |
Editors Note: It is our policy not to mention our clients by name in
The Romanian Digest™ or discuss their business unless it is a matter of
public record and our clients approve. The information herein is correct
to the best of our knowledge and belief at press time. Specific advice
should be sought from us, however, before investment or other decisions
are made.
Copyright 2009 Rubin Meyer Doru & Trandafir, societate civila de avocati.
All rights reserved. No part of The Romanian Digest™ may be reproduced,
reused or redistributed in any form without prior written permission
from the publisher.
|
RUBIN MEYER DORU & TRANDAFIR
societate civila de avocati
Str. Putul cu Plopi, Nr.7, Sector 1
Bucharest, Romania
Tel: (40) (21) 311 14 60
Fax: (40) (21) 311 14 65
E-Mail:
office@hr.ro
VISIT OUR WEB SITE:
http://www.hr.ro
The Romanian Digest Archive
|
AFFILIATED WITH:
Herzfeld & Rubin, P.C.
125 Broad Street
New York, NY, 10004
Tel: (212) 471-8500
Fax: (212) 344-3333
http://www.herzfeld-rubin.com
Long Island Office
Herzfeld & Rubin, P.C.
1225 Franklin Avenue, Suite 315
Garden City, New York 11530
Tel: (212) 471-3231
Herzfeld & Rubin LLP
1925 Century Park East
Los Angeles, California 90067
Tel: (310) 553-0451
Fax: (310) 553-0648
Chase Kurshan Herzfeld & Rubin
354 Eisenhower Parkway, Suite1100
Livingston, New Jersey 07039-1022
Tel: (973) 535-8840
Fax: (973) 535-8841
Israeli Affiliated Law Firm
Balter Guth Aloni & Co.
96 Yigal Alon Street,
Tel Aviv, 67891, Israel
Tel: +972-3-511-1111
Fax: +972-3-624-6000 |
 |
|
New York — California — New Jersey — Romania |
|
If you no longer wish to receive emails
from us, please send an e-mail with UNSUBSCRIBE
in the subject line to
Romanian.Digest@hr.ro. |
|
